Otravă

Nu pot să cred că privesc acelaşi chip a cărui lumină îmi descoperea odată zâmbetul… aceeaşi mână după a cărei mângâieri tânjeam… aceiaşi ochi ai căror privire o adoram învăluindu-mă…aceleaşi buze a căror atingere mă-nnebunea… acelaşi trup a cărui căldură apropiindu-se de mine mă topea…

Şi… eşti chiar tu, acelaşi.

Doar că… nu mai am chef să-ţi mai zâmbesc şi nu-ţi mai vreau mângâierea, pentru că m-ar schingiui. Aceiaşi ochi în care s-au scăldat nenumărate, prefer să mă ocolească. Nu vreau să-ţi mai apropii buzele şi trupul de mine. Atingerea ta m-ar otrăvi!

Trei secunde

Închid ochii.

Tu eşti acolo. Nu zici nimic. Priveşti în gol, iar gândul ţi-este…undeva. Nu ştiu unde… De fapt, prefer să nu ştiu, nu vreau să ştiu.

Inspiri şi expiri la o secundă şi jumătate. La fiecare două minute tragi aer adânc în piept, apoi oftezi uşor- trei secunde. Uşor?! Poate acolo unde stai tu oftatul ţi-ESTE uşor. Răsuflarea ţi-a ajuns până aici, dar pe drum s-a transformat într-o furtună! Mă poartă până la tine, mă trânteşte-napoi, îmi îngheaţă sângele şi mă sugrumă! Vreau să mă ascund, sunt ridicolă în disperarea mea! Râvnesc la un pic de aer, dar tu îl împiedici să ajungă la mine, l-ai luat şi-l ţii să-l respiri doar tu! Rămâi cu privirea acolo, să nu o întorci! Aici e doar praf, nu vreau să mă vezi prin el. S-a ridicat, e peste tot, mi-a intrat în ochi, îi ţin mici. Nu am aer, nu e lumină!

Opreşte-te! Pleacă! DISPARI!

Deschid ochii.

Tu eşti tot acolo cu privirea în gol. Gândul ţi-este undeva… Respiri două minute… Oftezi- încă trei secunde!

Până când?!

Tu nu

Nu mă mai privi! Ochii tăi nu sunt fermecători.

Indiscreţia lor ce-mi descoperă chiar şi cel mai demult uitat şi rătăcit gând, nu va găsi nicio urmă de pasiune.

Nu-mi mai zâmbi! Zâmbetul tău nu e fermecător.

Buzele-ţi timid conturate când se-ntind pe dinţii albi perfect rânduiţi nu sunt de-ajuns să mă facă să visez.

Nu-mi mai vorbi! Vocea ta nu e fermecătoare.

Timbrul ei îmi răsună-ntr-un ecou arsuzitor chiar şi-n şoaptă, dar nu-mi face nici măcar o coardă a sufletului să vibreze.

Sau poate… mint…

Priveşte-mă, zâmbeşte-mi, vorbeşte-mi!

Nu cumva mă pierd tremurândă într-un vis în care iubesc să mă priveşti, să-mi zâmbeşti, să-mi vorbeşti?

Sau poate…

Nu vreau să mă mai priveşti…

Pentru că ochii mei nu găsesc în ai tăi nici macar o urmă de pasiune.

Nu vreau să-mi mai zâmbeşti…

Pentru că zâmbetul cu care ţi-aş răspunde nu e capabil să te arunce într-o visare.

Nu vreau să-mi mai vorbeşti…

Pentru că vocea mea nu e destul de vibrantă pentru sufletul tău.

Sau poate…

Vreau să mă priveşti, dar simţind aceeaşi pasiune pentru mine.

Vreau să-mi zâmbeşti, dar visând cu mine.

Vreau să-mi vorbeşti, dar tremurând ca mine.

Labirint

Nimic.

Privire.

TOTUL!

Fior. Stop.

Rătăcire.

Unde?

Paralel.

Cât?

Un secol.

Ce?

Neclar.

Încă?

Da.

De ce?

…

Cum?

Chiar aşa.

Unde?

Unde?

Unde?

Cât?

Ce?

Încă?

De ce?

Cum?

Unde?

Respiră…

Regăsire.

Fugărită printr-un labirint ascuns în ochii lui.

O încercare de…

A trecut ceva timp… Au căzut multe… “Drăciile albe”…. Petalele albe si roz… apoi  razele fierbinţi le-a luat locul, după care aurul ruginiu. Şi drăciile s-au întors. Odată cu ele, am revenit şi eu. Hm… Coincidenţă?

Nu ştiu exact ce urmează… Poate o justificare. Da… sau nu. Relativ simplu. Am “întrerupt” scrisul, mi-am ocupat timpul cu altele. Am vrut să reiau mai devreme, dar mă presa cât de mult aş fi avut de recuperat la categoria Katharsis… Nu am avut surse disponibile… Multe s-au adunat, etc. Am renunţat. Probabil va urma un blog special pt. trupă.

Nu garantez că de data asta “mă voi ţine de treabă”, dar îmi voi mai lăsa nişte cuvinte să fie citite din când în când.

Haha, baftă mie! Şi spor vouă la citit.